Tăierea cu plasmă se bazează pe un gaz ionizat care transportă arcul electric ce topește și evacuează materialul. Oxigenul este una dintre mai multe opțiuni de gaz și are o nișă specifică: funcționează cel mai bine pe oțel carbon, unde oxigenul participă activ la o reacție exotermă cu fierul topit, adăugând căldură suplimentară tăieturii și contribuind la obținerea unei muchii mai curate decât ar produce un gaz inert pe același material.
De ce oxigenul nu este o alegere universală
Aceeași reactivitate este un dezavantaj la oțelul inoxidabil și aluminiu, unde provoacă oxidare și decolorare la muchia de tăiere în loc să ajute tăierea. Pentru aceste materiale, sistemele cu plasmă trec de obicei la azot, amestecuri argon-hidrogen sau aer comprimat, în funcție de grosime și de finisajul necesar. Alegerea gazului greșit pentru material nu afectează doar aspectul muchiei -- poate lăsa un strat oxidat mai dur și mai fragil care cauzează probleme la sudarea ulterioară.
Concluzie practică
Dacă un atelier prelucrează în principal placă de oțel carbon și profile structurale, un sistem cu plasmă capabil de oxigen este de obicei alegerea implicită corectă -- mesele noastre P1325 și P1530 sunt ambele configurate pentru aceasta. Atelierele cu un flux mixt de materiale -- oțel carbon într-o zi, inox sau aluminiu în următoarea -- au nevoie de un sistem care poate schimba tipurile de gaz, nu de unul blocat pe o singură configurație de consumabile, ceea ce este o întrebare de specificație care merită ridicată înainte de achiziție, nu după.